“Daca ar exista un adevar absolut fara nici un raport cu umanitatea, el este complet non-existent”, teoretic aceasta fraza pare lipsita de logica pentru ca universul s-a nascut inaintea aparitiei vietii si cu atat mai putin a fiintei umane, deci el a existat şi fara factorul uman ?

Dialogul dintre Einstein şi Tagore a avut loc în 1930. Cu 5 ani inainte, aparuse in fizica noul domeniu de cercetare al mecanicii cuantice, ale carei ecuatii nu permit determinarea concomitenta exacta a pozitiei şi vitezei unei particule, ci numai probabilitatea acestora intr-un anumit punct. Un mare progres s-a realizat in acest domeniu prin interpretarile statistice date de marii fizicieni ai epocii: Niels Bohr, Max Born, Werner Heisenberg şi altii. Einstein nu a acceptat niciodată aceste interpretari statistice, cu toate că in tinerete mânuise cu succes calculul statistic. El a ramas credincios idealului clasic considerand că in lumea subatomică procesele elementare se desfăşoară perfect determinat. Einstein s-a separat de parerile fizicienilor contemporani cu privire la legile fundamentale ale existenţei. Fizicianul polonez Leopold Infeld scria despre maestrul sau: “Ma durea sa vad izolarea lui Einstein si faptul ca el era cumva in afara curentului principal in fizica”. Tagore se referă probabil la acest curent din fizică atunci când spune că “stiinta a a dovedit ca masa, in calitate de obiect solid, este o aparenţă si, in consecinta, obiectul recunoscut ca atare de inteligenta umana n-ar exista daca aceasta inteligenta n-ar fi acolo”.

Dar sa vedem cum a luat nastere această “logică a straniului” cum o numesc fizicienii. În 1900, fizicianul german Max Planck descoperă cuanta de acţiune (constanta care îi poartă numele) care reprezintă cea mai mică cantitate de energie din lumea noastră fizică. Constanta lui Planck marchează limita extremă a oricărei divizibilităţi. Existenţa unei limite inferioare introduce alte limite absolute:

• o lungime ultimă (lungimea lui Planck, care reprezintă cel mai mic interval între două obiecte);
• cea mai mică unitate de timp posibilă (timpul lui Planck).

Pe baza acestor graniţe stabilite de teoria cuantică astăzi toţi fizicienii acceptă că realitatea nu este cognoscibilă. Cu această logică a straniului interpretările universului bazate pe obiectivitate şi determinism nu mai sunt valabile.

În 1801 fizicianul englez Thomas Young face o experienţă în care bombardează cu fotoni un ecran, observând caracterul ondulatoriu al luminii. Revenind în 1977 asupra acestei experienţe, fizicianul american Henry Stapp ajunge la concuzii paradoxale (nu vom descrie aici experienţa; ne vom rezuma doar la concluzii) şi anume, că fotonii “ştiu” că cineva îi observă şi în ce fel sunt observaţi. Această experienţă confirmă faptul că nu are sens să vorbim de existenţa obiectivă a unei particule elementare într-un punct definit al spaţiului.

Concluzia ar fi că fotonul “cunoaşte” dispozitivul experimental, ştie ce face şi ce gândeşte observatorul. Rezultă de aici că lumea se determină în ultimul moment, chiar în clipa în care o observăm. Experienţa arată că nu trăim într-o lume determinată şi că există posibilitatea de a schimba totul în orice clipă. Totuşi, având în vedere că universul apare relativ determinat, întrebarea este: Cine observă lumea ? Fizica cuantică ne relevă că natura este un ansamblu indivizibil, unde totul se află în relaţie: totalitatea universului apare oriunde şi oricând. De asemenea, afirmă că relaţia între punctele care reprezintă un obiect în mişcare este un simplu produs al spiritului nostru. Când un simplu foton trece printr-o placă fotografică, lasă o urmă care seamănă cu o înşiruire de mici puncte formând o linie. În realitate, electronul care se presupune că lasă o dâră punctată nu există. Potrivit teoriei cuantice, postulatul unei particule dotate cu existenţă independentă este o convenţie comodă, dar nefondată. Fizicienii cred că particulele elementare, departe de a fi obiecte, sunt în realitate rezultatul, mereu provizoriu, al interacţiunilor necontenite între “câmpurile imateriale”. Urzeala lucrurilor, substratul ultim, nu este deci material ci abstract.

După ani de tatonări şi eforturi, la sfârşitul anilor 40 a apărut teoria cuantică relativistă a câmpurilor. În această perspectivă, o particulă nu există prin ea însăşi, ci doar prin efectele pe care le creează. Acest ansamblu de efecte se numeşte câmp. Realitatea esenţială este un ansamblu de câmpuri, care interacţionează între ele. Un câmp nu are substanţă, ci energie vibratorie. Cunoaşterea cuantică ne face să înţelegem că nu există nimic stabil la nivel fundamental. În cele din urmă, obiectele care ne înconjoară nu sunt decât vid. Într-un fel, noi trăim în inima unei iluzii, o realitate care nu pare să fie făcută din materie, ci din spirit. Concluzia ar fi că realitatea în sine nu există, că ea depinde doar de modul în care noi ne hotărâm să o privim. Că entităţile elementare care o compun pot să fie ceva (o undă) şi în acelaşi timp altceva (o particulă). Teoria cuantică ne spune că pentru a înţelege realul trebuie să renunţăm la noţiunea tradiţională de materie, că spaţiul şi timpul sunt iluzii şi că o particulă poate fi detectată în două locuri în acelaşi timp.

Tagore ştia, ca şi în fizica cuantică, că universul nostru este foarte relativ, că spaţiul şi timpul sunt pure iluzii. Tagore, spre deosebire de fizicieni, ştia acest lucru dintr-o cunoaştere transcendentă, fiind un “urmaş” al marilor rishi din India, care de mii de ani cunosc această realitate ultimă, pe care ştiinţa abia acum o pune în evidenţă. După mai multe secole de teorii fizice şi de experienţe, viziunea materialistă a lumii se stinge sub ochii noştri. Ne vedem puşi, dintr-o dată, în situaţia să ne pregătim să pătrundem într-o lume total necunoscută. Teoria cuantică face să se retragă tot mai departe graniţele cunoaşterii, până la enigma fundamentală a spiritului uman: existenţa unei Fiinţe transcendente - cauză şi sens al universului. stiinţa revine în câmpul filosofic şi pentru prima oară există posibilitatea să facem sinteza între materialism şi spiritualitate. Saharov vorbea despre o similitudine între concluziile fizicii moderne şi filosofia indiană. Iată deci că filosofia orientală şi ştiinţa occidentală sunt două limbaje diferite ale aceluiaşi adevăr absolut. Dacă Einstein ar fi cunoscut rezultatele experienţei efectuate de fizicianul american H Stapp în 1977, cu siguranţă altfel ar fi aratat acest dialog.

Ade Zephyr

Dialogul dintre Einstein si Tagore din 14 iule 1930 :

T: Personalitatea infinită a Omului cuprinde Universul. Nu există nimic care să nu poată fi depăşit de personalitatea umană şi acest fapt dovedeşte că adevărul universului este adevărul uman. Iată, ca exemplu, un fapt ştiinţific: materia este compusă din protoni şi electroni, cu spaţii între ei; şi totuşi materia este solidă. În acelaşi mod umanitatea este compusă din indivizi; iar între ei există legătura raporturilor umane care conferă lumii omului o vie solidaritate. Intregul Univers este legat de noi într-un fel asemănător, este un univers uman. Am urmărit acest lucru în artă, literatură şi conştiinţa religioasă.

E: Există două concepţii diferite în problema naturii Universului: 1. Lumea ca unitate dependentă de umanitate; 2. Lumea ca realitate independentă de factorul uman.

T: Când universul nostru este în armonie cu Omul, veşnicia, noi îl recunoaştem ca pe o realitate, îi simţim frumuseţea.
E: E o concepţie pur omenească asupra Universului.
T: Nu pot avea o altă părere. Lumea aceasta este o lume umană - conceperea sa ştiinţifică e asemănătoare conceperii omului ştiinţific. Există o limită a raţiunii şi a bucuriei care îi dă veridicitate, măsura Omului Etern ale cărui experienţe se trag din ale noastre (…)
E: Adevărul, altfel spus frumuseţea, nu este independentă de om ?
T: Nu.
E: Deci, dacă n-ar fi existat mai multe fiinţe umane, Apollo din Belvedere ar fi încetat să fie frumos ?
T: Da.
E: Sunt de acord cu această concepţie despre frumuseţe, dar nu şi în ce priveşte adevărul.
T: De ce nu: adevărul este realizat de om.
E: Eu nu pot dovedi că este justă concepţia mea, de vreme ce ea este religia mea.
T: Frumuseţea se află în idealul armoniei perfecte din Fiinţa Universală¹⁾, adevărul fiind corecta percepere a Spiritului Universal²⁾. Noi, indivizii, ne apropiem de ea cu ajutorul greşelilor noastre, prin experienţele acumulate, prin conştiinţa noastră luminată - cum am putea fără toate acestea să cunoaştem adevărul ?
E: Eu nu pot dovedi în mod ştiinţific că adevărul trebuie să fie înţeles ca un adevăr independent de om; dar cred cu putere în el. De pildă că teorema pitagoreică în geometrie stabileşte ceva cu aproximaţie adevărat, independent de existenţa omului. Intr-un fel sau altul, există o realitate independentă de om, există de asemenea un adevăr relativ privitor la această realitate; totodată, negarea primei atrage după sine imposibilitatea existenţei celeilalte.
T: Adevărul, care face corp comun cu Fiinţa Universală, trebuie să fie uman în esenţă; altfel ceea ce înţelegem prin adevăr nu va putea fi numit astfel niciodată; mă refer cel puţin la adevărul descris ca ştiinţific şi care nu poate fi atins decât prin logică, adică printr-un organ uman de raţionament. După filosofia indiană există Brahma, Adevărul absolut care nu poate fi cunoscut nici prin izolarea spiritului individual³⁾, nici descris prin cuvinte, ci numai realizat prin contopirea completă a individului cu infinitul⁴⁾. Dar un asemenea Adevăr nu poate aparţine ştiinţei. Natura adevărului pe care-l discutăm este o aparenţă, adică ceea ce spiritului uman îi pare a fi adevărat, este deci uman şi poate fi numit Maya sau iluzie.
E: Deci, în concepţia dumneavoastră, care poate fi şi concepţia indiană, nu există iluzia individului ci a umanităţii întregi.
T: În ştiinţă noi operăm cu reguli care suprimă regulile particulare ale spiritului individual şi atingem astfel acea înţelegere a adevărului care rezidă în spiritul Omului Universal.
E: Problema ar fi însă: adevărul există independent de conştiinţa noastră ?
T: Ceea ce numim noi adevăr se găseşte în armonia raţională dintre aspectele subiective şi obiective ale realităţii, ambele aparţinând Omului supra-individual (…)
E: Noi atribuim adevărului o obiectivitate supra-umană: ea este indispensabilă pentru noi, această realitate care e independentă de existenţa noastră, de experienţa şi de inteligenţa noastră - deşi n-am putea spune ce reprezintă.
T: Stiinţa a dovedit că masa, în calitate de obiect solid, este o aparenţă şi, în consecinţă, obiectul recunoscut ca atare de inteligenţa umană n-ar exista dacă această inteligenţă n-ar fi acolo. În acelaşi timp trebuie admis că faptul ultimei realităţi fizice a mesei n-ar fi nimic decât o multitudine de centre de forţă electrică, divizate şi rotitoare, aparţinând deopotrivă inteligenţei umane.
În perceperea adevărului există un conflict perpetuu între Spiritul uman Universal şi acelaşi spirit închis în individ. Există şi un acord continuu care se stabileşte între ştiinţele noastre, filosofia şi etica noastră. Oricum, dacă există un adevăr absolut fără nici un raport cu umanitatea, el este complet non-existent. Nu e greu de imaginat o concepţie după care ordinea lucrurilor nu se realizează în spaţiu, ci numai în timp, ca ordinea notelor în muzică. Ideea despre realitate a unei asemenea concepţii este aliată realităţii muzicale, în care geometria lui Pitagora nu mai are nici un sens. Există realitatea hârtiei, infinit diferită de realitatea literaturii, căci pentru tipul de inteligenţă posedată de moliile care mănâncă hârtia literatura nu există; totodată pentru spiritul Omului, literatura are o mai mare valoare decât hârtia însăşi. La fel, dacă există un adevăr care nu are nici o relaţie sensitivă sau raţională cu spiritul uman, el nu va însemna nimic atâta timp cât noi vom rămâne fiinţe umane.
E: Atunci eu sunt mai religios decât dumneavoastră !
T: Religia mea rezidă în acordul Omului supra-personal, Spiritul uman Universal, cu fiinţa mea individuală, ceea ce a constituit şi subiectul conferinţelor Hibbert “